Trăim într-o ţară plină de contradicţii, nedreptăţi, hoţi, mincinoşi, în care să spui adevărul, să vrei dreptate, să fii onest, e din ce în ce mai greu. Te doare nedreptatea, te intrigă aroganţa autorităţilor, te jignesc vorbele politicienilor, sau, pur şi simplu, te face să te tăvăleşti pe jos de râs prostia omenească, ai cuvântul… dar în versuri. Trimite la redacţie problema care „te arde”, sub formă de epigramă şi eşti bine venit în „Ţara lu’ Papură-Vodă”.
       
        Demnitar onest
        De-i vii cu şpagă, el – ciudat! –
        Se simte foarte ofensat.
        Iar dacă mita nu-i prea mare,
        Ofensa e usturătoare!
        (Ion Diviza)
       
        Unui salariat
        Nu suportă strâmbătatea –
        Iată marele lui viciu;
        Caută-ndârjit dreptatea
        Şi pe urmă… alt serviciu.
        (Ion Diviza)
       
        Profesoara
        Cu ardoarea tinereţii,
        Fără mofturi şi obsesii,
        Ea preda în şcoala vieţii
        Cea mai veche din profesii.
        (Ion Diviza)
        Unei soţii cheltuitoare
        Când ai să pleci cu Pufi la plimbare
        Te rog să iei umbrela mea cu tine,
        Ca, dacă va ploua, din întâmplare,
        Să nu te-adăposteşti… în magazine.
        (Aura Stoenescu)
       
        Unui chirurg
        A fost o operaţie reuşită,
        Dar, iată că lipseşte-un instrument!
        Zadarnic asistenta se agită:
        Probabil l-ai uitat în pacient…
        (Aura Stoenescu)
       
        Unui dentist
        Tot privind la asistentă,
        Zăpăcit de-aşa picioare,
        I-ai extras la pacientă
        Chiar măseaua ce n-o doare.
        (Aura Stoenescu)
        Unui pescar înrăit
        Toată ziua stă la peşte,
        Nici o fată nu-l doreşte,
        Da-i rămâne o scăpare:
        C-o… sirenă să se-nsoare.
        (Aura Stoenescu)
       
        Beţivul la divorţ
        Curaj el prinde o lecuţă,
        Când un răspuns instanţa-i cere:
        „Mai bine-o gură de sticluţă,
        Decât o gură de… muiere!”
        (Aura Stoenescu)
       
        Soţul ipocrit
        Când în vizită-i vin socrii,
        Nu-l cunoşti ce bun se face:
        „Dragă, te ustură ochii?
        O toc eu, dă ceapa-ncoace!”
        (Aura Stoenescu)

rubrică realizată cu sprijinul Societăţii Umoriştilor Gorjeni

        Bursa ideilor şi a sentimentelor începe odată cu primăvara. Fiţi bineveniţi în paginile săptamânalului nostru şi îndrăzniţi să fiţi voi înşivă, dincolo de catalog şi profesori. Aduceţi bucuria şi sensibilitatea vârstei voastre pe care puţini o înţeleg. Noi vă citim, vă găzduim şi vă premiem cele mai bune creaţii, (versuri şi proză). Tema săptămânii viitoare este: „Şcoala fără catalog.“ Creaţiile se vor trimite la adresa de email nolte_g@yahoo.com. (prof. dr. Elena Roată - CNTV)
       
        A fi romantic – a fi visător, a fi îndrăgostit. Acesta este înţelesul brut al noţiunii de „romantic“ Cu acest sens a pătruns ea în vocabularul oamenilor de rând. „Romantismul, în istoria literaturii, se înfăţişează sub două aspecte. El apare cercetătorului ca un mod de existenţă psihică şi ca un curent literar. Din aceste două aspecte, primul este cel mai important, fiindcă el e neapărat necesar pentru ca romantismul să poată lua fiinţă. Curentul literar romantic apare numai pe temeiul modulului romantic de existenţă psihică“ (Al. Philippide, Cuvânt înainte la Antologia poeziei romantice germane, EPLU Bucureşti 1969).
        Dacă ne închipuim poezia ca pe un labirint, atunci „autorul“ care stă în spatele ei, tâlcuitorul şi „ghidul“ care ne dă cheia înţelegerii este romantismul. Desigur, nu romantismul ca şi curent literar, ci anume acea latură a sufletului uman, acel „fiecare suflet este romantic“. Această idee a fost enunţată chiar de romantici: „Poezia romantică este o progresivă poezie universală. Ea nu poate fi epuizată de nici o teorie. Numai ea este infinită, aşa cum numai ea este liberă. Specia romantică de poezie e singura care este mai mult decât o specie şi e oarecum arta poetică însăşi: fiindcă într-un anume sens orice poezie este sau trebuie să fie romantică“ (Friedrich Schlegel). Ce înţelegem noi prin romantism? „Cum se face că fiecăruia dintre noi cuvântul romantism îi evocă pădurea misterioasă şi tăcută a basmului şi a legendei în care romanticii au reintrodus omul? Ca în cortegiul lor apar vraja, enigma, nostalgia, toate formele învăluite ale inconştientului?“ Romanticii au fost descoperitorii inconştientului. Visători, porniţi în căutarea Indiilor, ei şi-au trimis sufletul spre ţara miraculoasă despre care povesteau basmele străvechi. Parfumuri, flori smulse, plutind pe ape, vesteau adesea corăbierilor singurateci aproprierea coastei înflorite. Asemenea lui Columb, nici romanticii nu ştiau ce aveau să găsească“ (Ricarda Huch, Romantismul german, Ed. Univers, Bucureşti 1974). Poate că romanticii nu ştiau ce aveau să găsească. Însă, aşa cum nici Columb nu ştia ce avea să găsească, totuşi, ceea ce l-a purtat pe el a fost setea de aur şi de slavă, pe care le-a şi găsit. „Aurul“ romanticilor care i-a călăuzit şi l-a ademenit spre acele tărâmuri ale sufletului înşelătoare ale morţii veşnice, le-a fost asigurat. Ei înşişi locuitori permanenţi ai acestor „tărâmuri“, au intuit prea bine „aurul“ slavei grabnice, toată uşoara lor îmbogăţire. Ei au găsit Indiile sufletelor noastre slava şi aurul cel căutat. Deşi romantice pretind a fi „navigatori“ ai timpului şi ai spaţiului, deşi „libertatea“ lor se vrea desăvârşită, totuşi ei rămân ancoraţi în lucruri obişnuite şi mărunte, iar efemerul timpului are asupra lor o impresie prea puternică. Aceasta se observă mai ales în meditaţiile lor despre moarte. Gândul „că vis al morţii – eterne e viaţa lumii-ntregi“ (Mihai Eminescu, „Împărat şi proletar“), nu-i părăseşte pe romantici niciodată, chiar şi atunci când descriu moartea ca pe un vis în care totul este mai bun decât în viaţa aceasta, idealizând. „Dar poate acolo să fie castele/ Cu arcuri de aur zidite din stele/ Cu râuri de foc şi poduri de argint,/ Cu ţărmuri de smirnă, cu flori care cânt…“ (Eminescu, „Mortua est!“) Romanticii îşi cunoşteau prea bine starea, însă ei refuzau să o părăsească. Ea le era lor sursa cea mai directă de poezie. Romanticii se fereau de luciditate ca de un obstacol în calea imaginaţiei şi-a poeziei. Ei vedeau raţiunea ca pe nişte cătuşe care strâng libertatea visului creator. Noaptea e pentru ei un spaţiu benefic şi cei mai mulţi dintre ei pot fi denumiţi fără ezitare nocturni. Regulile impuse de clasici nu mai sunt valabile, singura sursă adevărată de inspiraţie fiind natura şi doar legile ei fiind esenţa operei romantice. (va urma)

Vătuiu Virginia Clasa a XII a G - CNTV