În aceste zile se vorbeşte din nou de guvern de uniune naţională. Cu excepţia guvernului Isărescu(2000), istoria românească a dovedit că acest tip de guvern este un eşec. Acest lucru s-a întâmplat şi în perioada interbelică cu guvernul Iorga-argetoianu. Perioada interbelică a avut însă evoluţii politice care seamănă izbitor cu cele de pe eşichierul politic actual.
       
        Aşa cum actuala viaţă politică pare sau se doreşte să fie condusă de preşedintele Traian Băsescu, viaţa partidelor politice interbelice a fost influenţată de regele Carol al II-lea care s-a urcat pe tron la 8 iunie 1930. Acesta urmărea să slăbească partidele politice pentru a instaura un regim autoritar. În 1931 regele a numit un guvern de “uniune naţională”, din afara partidelor politice, dar acesta nu s-a putut menţine decât un an. Regimul democratic, întemeiat pe partidele politice, era încă puternic în România.
       
        Între democraţie şi autoritarism
       
        Perioada 1933-1938 s-a caracterizat printr-o amplă confruntare între forţele democratice şi cele prodictatoriale. La putere s-a aflat Partidul Naţional Liberal (noiembrie 1933-decembrie 1937). La cererea guvernelor de la Paris şi Londra, Guvernul I.G. Duca a decis dizolvarea Gărzii de Fier, care preconiza o politică de apropiere faţă de Germania. Rezultatul a fost asasinarea preşedintelui Consiliului de Miniştri în decembrie 1933 de către legionari. Regele l-a numit în fruntea guvernului pe Gheorghe Tătărescu, un “tânăr” liberal pe atunci, originar din Gorj. Despre ambele subiecte, cititorii noştrii fideli au putut găsi amănunte la pagina de istorie. Pe de altă parte, Constantin I.C. Brătianu – reprezentant al “bătrânilor” – a fost ales preşedintele Partidului Naţional Liberal. În anii ce au urmat, între “bătrâni” şi “tineri” s-a desfăşurat o continuă confruntare, care a slăbit Partidul Naţional Liberal. Gheorghe Tătărescu s-a arătat foarte receptiv la toate sugestiile regelui, ocolind forurile de conducere ale partidului şi parlamentul, adoptând tactica guvernării prin decrete-lege.
        În funcţia de preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc a fost ales Ion Mihalache care a reuşit să redreseze organizaţiile acestuia, grav afectate după anii de guvernare. În anul1935 partidul a fost părăsit de Alexandru Vaida-Voievod, care a creat Frontul Românesc, cu un program naţionalist. Unitatea Partidului Naţional Ţărănesc a fost afectată de dispute interne; gruparea lui Iuliu Maniu îşi îndrepta atacurile împotriva camarilei regale şi cerea respectarea de către Carol al II-lea a Constituţiei; gruparea “centriştilor”, în frunte cu Armand Călinescu, se pronunţa pentru creşterea rolului monarhiei în viaţa de stat şi luarea de măsuri drastice împotriva Mişcării Legionare.
        Din iniţiativa camarilei regale, în 1935 s-a realizat fuziunea LANC cu Partidul Naţional Agrar, luând fiinţă Partidul Naţional-Creştin, cu un program de dreapta, antisemit.
        Din Partidul Maghiar s-a desprins în 1934 gruparea opoziţionistă care s-a constituit în Uniunea Oamenilor Muncii Maghiari din România (MADOSZ). În 1936 conducerea Partidului German a fost preluată de Fritz Fabricius, adept al naţional-socialismului.
        Foarte active au devenit organizaţiile extremiste, care au câştigat o tot mai largă influenţă în rândul cetăţenilor. În 1934, Garda de Fier s-a legalizat sub numele de Partidul Totul pentru Ţară. Profitând de discreditarea partidelor democratice şi de climatul internaţional, caracterizat prin ascensiunea forţelor de extremă dreaptă, Mişcarea Legionară şi-a intensificat activitatea, reuşind să câştige un mare număr de aderenţi, mai ales din rândul tineretului şi ţărănimii.
        Partidul Comunist din România a acţionat pentru crearea unui Front Popular Antifascist, dar fără succes. Propunerile de colaborare adresate Partidului Social-Democrat şi Partidului Naţional Ţărănesc au fost respinse.
       
        Agonia democraţiei
       
        În decembrie 1937, după patru ani de guvernare liberală, s-au organizat alegeri parlamentare. În campania electorală s-au realizat alianţe care au derutat electoratul. Partidul Naţional Liberal a încheiat, la sugestia regelui, carteluri electorale cu Partidul German şi cu Frontul Românesc. La rândul său, Partidul Naţional-Ţărănesc (la conducerea căruia a revenit, în noiembrie 1937, Iuliu Maniu) a încheiat un “pact de neagresiune” cu Mişcarea Legionară. Nici un partid nu a reuşit să câştige majoritatea parlamentară, astfel că regele a intervenit, numind în fruntea guvernului pe Octavian Goga, deşi Partidul Naţional-Creştin obţinuse abia 9% din totalul voturilor (clasându-se pe poziţia a patra, după Partidul Naţional Liberal, Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Totul pentru Ţară).
        După 44 de zile, Guvernul Goga a fost demis. La 10 februarie 1938 regele Carol al II-lea a instaurat regimul de autoritate monarhică. Noul regim a adoptat, la 27 februarie 1938, o nouă Constituţie, prin care sporeau prerogativele monarhului. În ziua de 30 martie 1938 toate partidele politice au fost dizolvate prin decret-regal. După 30 martie 1938 partidele politice şi-au continuat, în limite mai restrânse, activitatea. Singura organizaţie supusă represiunii a fost Mişcarea Legionară ai cărei fruntaşi au fost arestaţi. În noiembrie 1938 Corneliu Zelea Codreanu a fost asasinat din ordinul lui Carol al II-lea şi al ministrului de Interne, Armand Călinescu. În septembrie 1939 legionarii l-au asasinat pe Călinescu ajuns, în martie acelaşi an, prim-ministru. A urmat o cruntă represiune, în cursul căreia au fost omorâţi circa 250 de legionari.
       
        În concluzie…
       
        Perioada interbelică, la care facem referinţă de foarte multe ori, ne-a arătat că «somnul raţiunii naşte monştrii». Fie ca românii să nu fie obligaţi, mai devreme sau mai târziu, să-şi retrăiască propria istorie.

Cornel Şomâcu