Pentru turişti, Polovragi înseamnă mânăstirea cu acelaşi nume, peştera fără fund în care se spune că a stat, timp de trei ani, însuşi Zamolxis şi Cheile Olteţului, de o sălbăticie care atrage mulţi iubitori de natură. Puţini români şi chiar gorjeni ştiu însă că, deasupra peşterii, pe o platformă a Muntelui Padeşul, ce străjuieşte şi acum zona de pe malul estic al râului , în secolul II- I înainte de Hristos a existat una dintre cele mai importante cetăţi geto- dacice din zona Carpaţilor Meridionali.
       
        Săpăturile arheologice din anii 70 – 80 făcute de profesorul Floricel Marinescu de la Muzeul Militar Central din Bucureşti au scos la iveală, de sub stratul de pământ şi de vegetaţie care s-a aşezat desupra, zidurile cetăţii geto- dacice de la Polovragi, construită în secolele II –I î. Hr., atât pentru refugiul unui trib dacic ce trăia pe terasa Olteţului, cât şi pentru apărarea de romani a drumului de plai ce trecea prin Cheile Olteţului peste munte, prin Pasul Urdelor, spre cetatea de reşedinţă a Daciei, Sarmisegetusa, din Munţii Orăştiei. Drumul cu pricina, folosit de pe timpul dacilor şi marcat pe hartă DJ67C Novaci- Şugag- Sebeş a fost refăcut de nemţi în Al II- lea Război Mondial, dar acum e lăsat în părăsire, fiind practicabil doar cu maşini puternice de teren. De asemenea, puţini ştiu că el este cel mai înalt drum alpin din România, cunoscut sub numele de Trans- Alpina, fiind foarte greu de parcurs, chiar imposibil pe timp de iarnă, însă legenda spune că dacii puteau ajunge la Sarmisegetusa şi prin galeriile Peşterii Polovragi, care ar traversa munţii până în Ardeal. În prezent, legătura dintre Cetatea Polovragi şi Sarmisegetusa nu se mai poate face prin peşteră, pentru că nimeni nu mai ştie drumul, dar legenda spune că aici ar fi ascuns un mare tezaur al dacilor, fapt care face să fiarbă în vene sângele căutătorilor de comori, care continuă să sape atât în peşteră cât şi la cetate, cu toate că, până acum, nu au găsit nimic.
       
        Cetatea acum
       
        Unii spun că cetatea s-ar fi numit Arcina, potrivit unei inscripţii ce ar fi fost găsită acolo în timpul săpăturilor arhreologice, dar, după cum ne-a declarat Gheorghe Calotoiu, director adjunct al Muzeului Judeţan de Istorie “Alexandru Ştefulescu” din Gorj, care a participat la săpături din partea muzeului, acestea erau nişte falsuri, singura denumire acceptată de specialişti fiind “Fortificaţiile geto-dacice de la Polovragi”. Acum, la aproape 30 de ani după ce s-au făcut săpăturile care au scos la iveală zidurile cetăţii, nu se mai văd decât nişte movile de pământ acoperite cu vegetaţie, dar locul se ştie sigur.
       
        Cetatea atunci
       
        Cetatea de refugiu a localnicilor era în punctul Crucea lui Ursache, obiectiv ce domină platoul calcaros, fiind vizibilă din satul Polovragi. Aceasta e cioplită din piatră dură, fiind o mărturie a existenţei Căpitanului de Plai Ursache, care a condus oştile şi a asigurat liniştea în zonă la sfârşitul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea. Atacul direct era foarte dificil, deoarece singura cale de acces e o poiană lungă de circa 300 m şi lată de 40-60 m, la al cărui capăt vestic se ridică un mamelon cu pante abrupte, apărat dinspre Vest şi Nord de prăpastia Cheilor Olteţului şi de râpe abrupte, pe care se află fortificaţia “Cetăţuia”, loc mai înalt unde stătea de veghe comandantul cetăţii. Dacă reuşeau să urce la până aici, duşmanii ar fi trebuit să treacă mai întâi de acest punct strategic bine apărat, ca să poată ajunge apoi în partea de sud, la cetatea de refugiu pentru populaţie aflată pe un platou de 5-6000 mp, fiind nevoiţi să treacă pe o şa îngustă şi puternic denivelată, neexistând un acces direct la cetatea civilă. Tot aici este “Oborul Jidovilor”- o dolină uriaşă adâncă de 2,5 m. cu pereţii abrupţi despre care se spune ca ar fi funcţionat ca staul pentru vitele oamenilor preistorici. Şi astăzi ea serveşte, primăvara, înainte de urcatul oilor la munte, ca obor pentru oile localnicilor.
       
        Vestigii
       
        Potrivit cărţii “Mărturii arheologice în Gorj” (autori Gheorghe Calotoiu, Ion Mocioi, Vasile Marinoiu), materialul arheologic cel mai numeros care a fost recoltat îl constituie fragmentele de ceramică lucrată prin netezire cu mâna sau la roată. De asemenea, s-au descoperit obiecte metalice (piroane, cuţitaşe, vârfuri de săgeţi, pinteni, catarame, fibule), trei monede republicane romane din deceniul IX al Secolului I î.Hr. şi două greceşti (una de tip Dyrhachium şi alta de tip Apollonia, din Sec. II-I î.Hr.). Cea mai importantă piesă este, însă, o plăcuţă dreptunghiulară din bronz având dimensiunile 101*66 mm, ce este lucrată în basorelif pe ambele părţi: “Pe avers, central, este redat un călăreţ văzut din profil, înaintând spre stânga; este bărbos, poartă pantaloni strâmţi, un fel de cămaşă, pe umeri îi flutură o mantie şi pe cap are o bonetă răsfrântă în faţă. Armăsarul, redat proporţional mai mic decât natural în comparaţie cu călăreţul, merge la pas, fapt ce contrastează cu mantia care flutură. La stânga şi la dreapta călăreţului, privind spre el şi salutându-l parcă cu mâna dreaptă ridicată, sînt două personaje identice, redate din profil, cu fizionomia şi îmbrăcămintea corespunzătoare lumii clasice greco- romane. Pe reversul piesei este redată “ansa lunata”, în centrul căreia se află un kantharos încadrat de două păsări, probabil doi cocoşi. Totul este încadrat într-un chenar de semiove.” Una dintre interpretările acestei piese este contactul unei căpetenii geto- dacice cu romanii. Din păcate, aceste piese nu au fost expuse la muzeul din Târgu Jiu, ci au fost duse la Muzeul Militar Central Bucureşti, care a finanţat cercetările, cetatea având în special caracter militar.

Aura Stoenescu